Outrospectie

Când știi, ce fel de prieteni ai?  Când te lasă la greu, când ești bolnav, și aici nu mă refer la cei ce nu știu, pentru că dacă nu știu,ori nu am dorit să le zic, ca să nu se îngrijoreze sau nu sunt destul de importanți pentru a fi numiți prieteni, ci mă refer la cei ce știu care este problema și tot nu fac nimic.  Aș încerca să găsesc acum scuze, că lipsă de timp, că oboseală. Nu, sunt doar niște prieteni teribili care nu au pic de compasiune pentru tine și problemele tale, ci doar sunt niște oameni.  Și asta este în regulă, pentru că era de așteptat, oricum așa face toată lumea, într-un final, îți taie macaroana când îți este lumea mai dragă.  Dar, nu știu la ce mă așteptam? Așa este în natura noastră, suntem prea egoiști și incapabili, în mare parte să arătăm puțină empatie. De fapt nici nu cer asta, pentru că nu am nevoie de astfel de sentimente, mai ales de la acest gen de persoane care nu merită nimic, dar e în regulă că atunci când o să aibă nev...

Două Sute, să nu zic douăsutici că atunci cred că ar fi trebuit să-i acord drepturi de autor Juliei  pentru că aș fi fost prea leneș să găsesc un nume original pentru postări. Nu e ca și cum numele postărilor mele ar fi originale sau ceva doar ca și chestie. Și aș vrea să-i mulțumesc +Andreea Maria   care mi-a sugerat să-mi deschid un blog, și vina îi aparține ei . Această postare este cu numărul 200, cea ce înseamnă mai mult decât aș fi crezut că pot să scriu . Deoarece de obicei am prostul obicei de a mă lăsa de chestiile care le încep, dar se pare că nu și acesta.  După 200 de postări, 360 de comentarii încă mă mir că am ajuns la acest stadiu și că cineva își pierde vremea pe al meu blog, deși nu e cine știe ce. Eu tot sunt mândru că am realizat asta și apreciez enorm de mult că lumea îmi citește tâmpeniile care îmi sunt debitate de mintea mea, care este foarte asemănătoare cu a uni copil de 5 ani . Deoarece nu este destul să mi se zică că arăt ca un copil, ci...