Singurătate (Poem #4)
De ce te chinui, de ce mai speri? Cât de mult tot să mai ceri? Câte nopți să tot mai plângi? Sufletul tot să-l mai frângi? Lacrimi să tot curgă, mintea să tot fugă Câte-o lacrimă, câte-o rugă Ce rost mai are? Când, draga mea, Lumea asta , este mare Când ai putea face atât de multe Toată lumea să te-asculte Tu rămâi aici, așteptând Plângând, rugând, sperând Ceva ce, poate, nu se va întâmpla Doar la viață a contempla Pentru că nimic nu mai este ce a fost Dar totul este, și va fi fără rost